On ne sait jamais ce qu’il peut arriver

On ne sait jamais ce qu’il peut arriver

Acest dicton avea să fie cel care îmi va fi dezvăluit o întreagă aventură în micuța mea escapadă ce m-a condus tocmai la malul Mării Negre la sfârșitul lunii Septembrie, doar din dorința de a mă distra și de a fotografia locurile care sunt cel mai puțin vizitate în acea perioadă.

În respectiva lună mi-am propus să încerc ceva cu totul nou, lucru ce mă speria destul de tare dar care mă provoca să mă duc în direcția lui cu fiecare zi care se scurgea până în momentul plecării – să-mi fac cadou o excursie la Tomis într-o perioadă a anului când e puțin cam „pustiu” (dacă pot să-l caracterizez în acest mod).

Zis și făcut! Mi-am luat biletele și m-am îmbarcat în micuța mea aventură, felul în care m-am simțit la început când am ieșit din zona de confort a fost tare ciudat, însă m-am acomodat repede și ușor-ușor totul începea să devină o plăcere cu fiecare kilometru parcurs.

Având o pasiune ce m-a învățat să „gust” viața în toate formele sale – fotografia, am început să colind orașul imediat ce am ajuns. Eram tare curios să descopăr cel mai vechi oraș-port al țărișoarei noastre în ipostaza respectivă.

Colindând din străduță în străduța am ajuns la Cazino – una dintre clădirile emblematice ale Constanței. Pe lângă faptul că am fost ușor impresionat de capodopera arhitecturală, am mai avut parte și de un spectacol ce greu poate fi descris în cuvinte – dar voi încerca să redau cele mai importante părți ale sale.

Plimbându-mă pe faleza, am întâlnit un simplu om ce cânta la chitară divin și puteai citi în ochii lui pasiunea față de sunetele armonioase ce se contopeau într-o melodie frumoasă. Chiar dacă erau foarte puține persoane care să-l asculte, mai exact două, el tot continua să facă aceleași „opere” muzicale fără să-și diminueze entuziasmul.

Cei doi, despre care am spus că sunt prezenți, erau doi tineri ce lăsau impresia a două ființe ce petreceau împreună ultimele clipe – și nu pentru că s-ar fi despărțit, ci pentru că una dintre ele era nevoită să plece (primul lucru care mi-a venit în minte a fost «războiul dintre pasiune și datorie»).

Chiar și așa, protagoniștii noștri degajau o energie și o voioșie ieșită din comun, lucru ce m-a uimit complet. Privindu-i te simțeai pur și simplu un spectator-actant, cam atât de puternic se simțea influența lor asupra mea – gesturile lor, expresiile lor, zâmbetul lor, totul era într-o perfectă armonie. Alături de aceste ingrediente mai aveam și sunetul tulburător ar valurilor spumegânde ce se izbeau de stabilopozi, creând, împreună cu vremea noroasă, o atmosferă, aș putea spune, perfectă pentru cei doi și pentru „ritualul lor”

Cum nu am putut sta cuminte prea mult timp, m-am încumetat să mă duc la ei și să le cer să fac o mică fotografie pentru mine, pe care am să le-o trimit și lor. Modul vesel și entuziasmant cu care mi-au răspuns, fiind de acord, m-a surprins într-un mod absolut plăcut.

Two.

Cadrul a ieșit din prima încercare, plăcându-mi enorm, și asemenea mie și ei au fost foarte încântați de ceea ce am reușit să surprind.

Este un cadru aparent banal, dar ce-mi dă fiori de fiecare dată când îl privesc este multitudinea de emoții pe care cei doi o simțeau și mai mult decât atât, o degajau – simțind lucru acesta am început brusc să am o stare cum nu mai avusesem până atunci.

După ce i-am „prins” în acest fel, cei doi mi-au spus că sunt sigur că voi descoperi o mulțime de lucruri care-mi vor stârni trăiri interioare din cele mai diverse, argumentul lor fiind „Nu știm niciodată ce se poate întâmpla”. (titlul)

Imediat ce ne-am luat „La revedere!”, cei doi s-au îndepărtat ușor în direcția minunatului artist care ne-a acompaniat pe tot parcursul acestei întâlniri și ca să fie și cireașa de pe tort prezentă, cei doi au început să danseze pe melodia cântată de omul nostru simplu!!!

În acel moment nu mi-a venit să cred cât de natural și simplu se întâmplau toate lucruri la care am luat parte – dansul lor seducându-mă într-un mod destul de straniu(în sensul bun) pentru că m-au impulsoniat foarte mult să trăiesc tot timpul fiecare clipă la maxim. (A, și da! Presupunerea mea a fost corectă, el trebuia să plece, iar ea simțea o oarecare nostalgie)

La sfârșitul acelei zilei, am avut o mică „perioadă” de recunoaștere, timp în care am mulțumit fiecărei persoane pe care am întâlnit-o și fiecărui gând ce mi-a trecut prin minte că m-au condus în acea direcție, unde am avut ocazia să descopăr o intensitate a emoțiilor ce poate sfida orice limite.

Niciodată nu am crezut că pasiunea poate să-ți ofere aceste lucruri, însă acum sunt ferm convins că dacă îți urmezi vocea interioară care-ți spune „- Du-te! Fă ceea ce-ți place!” vei avea numai de câștigat, poate că totul nu va apărea din senin, însă cert este că totul va apărea  mai devreme sau mai târziu, pentru că „niciodată nu știm ce se poate întâmpla”.

Pin It on Pinterest